Oaspetele de meserie

În perioada marilor sărbători se descoperă, de cele mai multe ori se redescoperă, veleităţile de socializare în mediul real. Pretextul este de departe unul pe cât de banal pe atât de imbatabil. Să ne vizităm rudele e aproape în regulă, cu condiţia ca aducerea aminte de părinţi, bunici, fraţi, nepoţi, veri, unchi sau mătuşi să aibă o anumită continuitate de-a lungul anului. Regula se aplică şi relaţiilor de amiciţie. În rest discutăm doar despre o prefăcătorie.

Am constatat de-a lungul vieţii cum unii au dezvoltat o profesie, o meserie, la care apelează ori de câte ori conjunctura o cere, meseria de oaspete. Oamenii ăştia freamătă înainte de fiecare sărbătoare. Vor să afle la care dintre prieteni sau rude se merită să meargă în vizită. Cu mult tact află ce bucate se prepară în casa respectivă, cine mai vine la masă – să nu cumva să nimerească într-o conjunctură neplăcută -, şi după ce se decid cui să le acorde onorurile, fac consiliu de familie pentru a decide asupra cadoului pe care să-l înmâneze viitoarei gazde. Nu se face să mergi cu mâna goală. E o adevărată bătaie de cap să alegi cadoul care să nu găurească bugetul familiei, dar să împresioneze pe donatar. Spiritul mercantil îşi pune amprenta asupra comportamentului şi a valorii gestului oneros. Odată rezolvată şi această chestiune, tot ce mai rămâne este aşteptarea scurgerii timpului până la momentul marii întâlniri.

În ziua cu pricina, oaspetele profesionist îşi ia familia, toată, şi pleacă către destinaţia finală. E remercabil cum poate trece uneori peste micile aspecte care-l enervează. Ba,mai mult, reuşeşte să se dedubleze şi lansează o avalanşă de complimente, aprecieri şi remarci laudative cu privire la talentele estetic, culinar, cultural etc. al amfitrionilor. Nu pentru că ar crede în ele, ci pentru ca nu cumva vreun preparat să fie uitat prin frigider sau vreo băutură rătăcită prin pivniţă. Ar fi păcat, nu-i aşa!? Nu sunt uitaţi nici copiii, dacă gazda are aşa ceva, aceştia vor fi cei mai frumoşi, cei mai deştepţi şi li se vor descoperi talente nebănuite. Oaspetele va deveni pe loc avocatul odraslelor care comit boacăne. Nu se merită stricarea atmosferii „de sărbătoare” doar pentru o nevinovată copilărie.

Trec clipele în goană, vorba lui Topârceanu, şi cu ele şi etapele mesei festive. Către seară, greoi, oamenii se pun în mişcare către propriile case, gâfâind sătui şi mulţumiţi, în timp ce gazda îi priveşte lung, îi petrece cu privirea întrebându-se care e spiritul sărbătorii la care a luat parte. Pregătirea mesei sau spălatul mormanului de vase şi curăţenia în casă de după. O dilemă care nu va fi rezolvată până laurmătoare sărbătoare, fie ea creştină, aniversare a zilei de naştere sau a onomasticii ori cine ştie ce alt prilej de a mai primi oaspeţi atât de îngăduitori.

Gazda adoarme frântă în timp ce priveşte suvenirul primit, care are atâta încărcătură emoţională.