Un produs Blogger.

Premianții fără premii

Inteviuri pe Facebook: La taclale cu Dana

luni, 17 iunie 2013

Printre obligaţiile de mamă, pasiunea faţă de meserie şi iubirea faţă de omul ei, Dana Fodor Mateescu, o jurnalistă pe care am cunoscut-o în urmă cu câţiva ani, a făcut timp şi pentru a discuta, pentru a dezbate. Deşi am fost colegi o scurtă bucată de vreme, am redescoperit-o pe fata asta. O găsiţi pe blogul ei, de fapt al familiei. Merită, credeţi-mă!

- Bună seara!
- Buna.
- Cum fu ziua de azi!?
- Naspa.
- De ce!?
- Ma cert cu … care nu ma asculta. Auzi? Sper ca nu bagi asta la interviu.
- Ba da. Apropo, te cerţi cu el cu diacritice sau fără!?
- Te rog, nu baga asta cu…
- Înlocuiesc numele. Bagi şi tu diacritice!?
- Am toate diacriticele la mine cand ma cert cu oricine.
- Ce eşti mai mult, jurnalist, femeie sau mamă!?
- Mama. Jurnalist. Femeie. Femeie... cand imi aduc aminte. Azi am uitat, de pilda.
- Observ că ai probleme cu memoria. Poţi folosi diacritcele? Te rog!
- …azi am avut vreo 15 ani... m-am balacit in balta Bordei. Da, stai. Gata. am pus.
- Aşa. Putem vorbi serios sau facem unu’ aşa să se distreze lumea!? Cum vrei?
- Tu hotărăști.
- Mda... Mă aşteptam la răspunsul asta! Vedem ce-o ieşi. Ce regreţi cel mai mult acum?
- Că sunt prea bleagă. Că nu am tupeu.
- Adică?
- În lumea noastră ar fi trebuit să am tupeu, să dau din coate, să mă bag, să-mi fac prieteni de care să profit. Mă refer la jurnalism, în primul rând. Ori eu, toată viața am visat și-am zburat printre poeți, fluturi și boemi.
- Şi e rău!?
- Poeţii tot boemi sunt, m-am repetat într-un fel... Sunt dezamăgită, Dane. Apropo de fluturi. Când i-ai simţit ultima dată?
- Azi... Mă sărutau după ce am ieșit din baltă. Dar erau doar fluturi albi de-o zi...
- Ceilalţi sunt mai rari.
- Da. Foarte rari. Eu când sunt îndrăgostită am o pisică-n stomac.
- Mă, să mor io, când eram colegi nu te-am simţit aşa romantică!
- Ha! Ha! pai cat am stat noi colegi? Mai știi când ne întâlneam pe la Dimineața?
- Da. Spuneai că eşti dezamăgită. Poate că ai avut aşteptări prea mari!
- Nu. Niciodată nu mi-am dorit să sar cu prăjina 3 metri, dacă eu știam că abia sar 1. Poate chiar am exagerat și n-am dat din mine atât cât puteam. Ca să nu mă fac de râs. Am oroare de asta. Să nu gafez. Să nu dezamăgesc. Dar și așa am făcut greșeli, cine nu face? Erare humanum est. Sufăr cumplit când o dau în bară. Și faza cea mai teribilă e că greșesc ca toanta, din neatenție, din grabă. Și când zic asta mă refer la întreaga viață.
- Că tot suntem la capitolul ăsta, nu ai impresia că oamenii consumă multă energie pentru a ascunde frumosul din ei?
- Nu știu ce să zic. Poate că ai dreptate. Poate că unii ascund frumosul din ei, ăla cât e el, fără să-și dea seama. O fac inconștient. Și se epuizează. Se usucă.
- Cred că oamenii sunt setoşi de frumos, le trebuie ca aerul, chiar dacă sunt alţii în public, când sunt singuri sau când se cred aşa, că nu-i vede nimeni, devin de nerecunoscut! Uită-te pe Facebook!
- Mă uit, mă uit. Și uneori mă ia groaza.
- Pfff... Greu cu tine, te laşi greu în vorbărie. Oamenii sensibili aleg o mască dură, de teamă să nu fie răniţi. Aşa eşti şi tu!?
- Nu, frate! Io-s transparentă ca o masă de sticlă. De unde-o scoseși?
- Ce să zic şi eu!?
- Hi! hi! Ca fetele. Întreabă-mă ceva să mă doară!
- Fix aşa! De ce te încăpăţânezi să faci presă? Chiar crezi că mai contezi?
- Fiecare contează pe lume.
- Răspunde în ordine!
- Există televiziuni care mănâncă o pâine numai din subiectele furnizate de blogul nostru. Parol! Stau cetățenii frumușel la aer condiționat, la birou, dau pe net căutare si țup-țup, ajung la noi. Gata subiectul. Spun șefilor că ei au descoperit marfa... Mișto, nu? D-aia am obiceiul să bag șopârle. Ca să mă distrez! Răzvan nu e de acord, el e mai deontolog din fire. Și-mi regăsesc șopârlele în alte situri (texte furate, cu titlurile schimbate si cu alte semnatură, of course, c-asa-i în tenis! vorba lui nea Tomiță). Iar ce facem noi pe blog are legătură cu presa, dar textele alunecă spre poveștile adevărate, de viață, ale oamenilor.
- Ai zis că veniţi în Hunedoara în documentare. Numai gura e de voi!
- Doamne, Dane, eu aș pleca acum, în șlapi și-n pantaloni scurți.
- Să nu exagerăm. Care e cel mai urât aspect al societăţii noastre?
- Ehe, sunt mai multe. Nepăsarea, mizeria, egoismul, răutatea și regină peste toate e prostia. Prostia dă tonul.
- Dar cel mai frumos?
- Să știi că există. Eu am întâlnit dăruirea în locurile cele mai sărace și cele mai mizere din lume, unde nu mă așteptam. În case din carton ale unor amărâți de boschetari. Pe care nici măcar nu-i cunoșteam, nu le promisesem absolut nimic... Idealuri? Pfiu! Greu de zis.
- Al tău care e?
- Dacă mă întrebi ca om, ca român, ca plătitor de taxe și impozite, răspunsul este NU. Niciun ideal, nicio speranța de mai bine. Și asta ți-o zic fără a fi vreo depresivă din aia de plânge când cade un meteorit peste un șoricel care tocmai ieșise din vizuina lui să facă pipi. Nu. Sunt efectiv realista. Și văd. Și simt.
- Care e idealul tău?
- Să reușesc să fac față tuturor mizeriilor pe care mi le oferă din plin minunata viață și să-mi văd băiatul fericit și sănătos. Mai mult nu cer.
- Ai îmbătrânit!?
- Ca tot omul.
- Bagă ceva înălţător pe final.
- Te-am dezamăgit.
- Dimpotrivă, ai coborât la nivelul meu.
- Înălțător despre ce? Despre meseria pe care am iubit-o atât de mult și încă o iubesc? Despre țară? Cuma adica am coborât? Lasă, bre, băiat modestia!
- Fată, interviul, dacă ştiu eu bine, e o discuţie, nu o execuţie. Oamenii vorbesc şi tot oamenii, dar alţii, trag concluzii. Mulţumesc mult! Abia îl aştept pe următorul.
- Hai să-ți bag și ceva înălțător pentu mine. Nu știu dacă și pentru alții. Măi, Dane, mi-e dor de oameni simpli și frumoși care zic Bună ziua când trec pe lângă tine și nu se gândesc să te doboare când ai întors capul, cărora le pasă, care plâng și râd sincer, m-am săturat de canalii... ca de țânțari! Mi-e dor de normalitate.
- Te pup!

Niciun comentariu:

 

Premianţii fără premii

search

Joia, la 17:00, se aude la radio

Most Reading