Singurătatea ca liant

- Eu nu mă mai însor niciodată, spuse amicul meu, proaspăt divorţat, unei doamne văduve.

- Nici eu nu mă mai mărit niciodată, a replicat interlocutoarea lui.

Omogenitatea opiniilor pare să evidenţieze argumente similare şi experienţe apropiate. Nu este nici pe departe aşa. Amicul, opozant ferm al mariajului, după ce ani buni a experimentat viaţa în cuplu, în urma unui divorţ, frustrant zic eu, este gata să dea cu barda în Dumnezeu dacă îndrăzneşte cineva să atenteze la statutul lui de om liber.

- Mie îmi este foarte bine aşa şi nu vreau să mai schimb nimic. Nu mă mai întreabă nimeni „cine e aia!?”, „de ce te-ai uitat aşa la aia!?” sunt liniştit.

Aparenţele aşa arată, un om detaşat, scăpat din ghearele unei căsătorii pe care a îndurat-o, oare de ce!?, mulţi ani de zile alături de o femeie pe care, înţeleg acum din spusele lui, nu o simţea complementară. Liniştea lui mai este tulburată din când în când de zvâcnirile unui partaj dureros al bunurilor comune. A renunţat la multe pentru a-şi regăsi libertatea şi, cred eu, identitatea.

Se simte bine printre prietenii lui, discută, râde, glumeşte şi conversează detaşat cu oricine şi despre orice. Singurul subiect pe care îl tratează în mod refractar este reîmpărţirea spaţiului locativ cu o altă urmaşă a Evei. Aiurea! Poate la nivelul conştientului, pentru că involuntar – desigur, aici poate invoca respectul, educaţia, convenienţele – dezbate aprig când discută cu doamna, căreia îi subliniază în mod repetat şi obstinent statutul lui de om liber.

- Asta, binele despre care vorbiţi, e aşa pentru moment. Singurătatea e grea! – conchide partenera de dialog, care a rămas singură după ce moartea i-a răpit în mod brutal soţul.

După ce fundamentul relaţionării sociale a fost asigurat, după ce subconştientele celor doi s-au simţit compatibile, discuţiile au continuat şi mai libere. Singurătatea, o temă abordată din perspective diferite îi apropia tot mai mult şi cu fiecare pas, cu fiecare frază rostită se aşeza temeinic un strat fertil peste sămânţa încolţită.

- Nu sunt genul unei aventuri de o noapte, a ţinut să precizeze doamna, pentru ca nu cumva să se înţeleagă altceva.

- Mai sunt bune şi alea, mai spală creierul.

- Mie nu! Nu sunt genul, nu suport aventuri de o noapte, nu sunt construită astfel. Poate mai multe nopţi... Ar merge! Şi începu să râdă pentru a destinde atmosfera.

Dialogul a continuat, pe drum, prin parc, la masă. Singurătatea este liant atunci când o resimţi, nu când o doreşti. Fiecare ţinea să arate celuilalt avantajele opiniei personale, deşi ambii se opuneau categoric mariajului. Căsătoria ca instituţie era repudiată şi convieţuirea în comun, fie ea şi pasageră.

- Uite ce poze am primit, spune întinzându-i smartphone-ul pentru a-i citi emailul, cu chiloţi. I se citea în colţul gurii un zâmbet ştrengăresc şi uşor complice. Stai că a mai venit una, ah, e cu un cimitir, dându-şi seama că nu e o imagine prea potrivită pentru o văduvă. Vru să retragă telefonul, dar nu a mai fost timp. Îl prinsese de mână şi privea poza afişată pe LCD.

- Ha, ha, ha... Adică, dacă port chiloţii pe care mi i-ai arătat înainte o să vezi cimitirul, asta să înţeleg!?

Trebuie să recunosc prezenţa de spirit şi lipsa de reţinere a dialogului, decent oarecum, dar neechivoc. Dialogul a continuat mult timp între ei, poate că mai continuă şi acum. Înainte de despărţire mi-am permis să îi spun doamnei de ce le spunem noi „scumpo” femeilor din jurul nostru.

- Pentru că zâmbetele lor sunt lacrimile portofelului nostru.

- Atunci, dacă e aşa, să-mi caut mai departe, peste hotare, unul care să-mi spună că reprezint totul pentru el.

- O minciună spusă în altă limbă sună altfel, am zâmbit eu!

- Domnule, ştii că ai dreptate!? – spuse doamna văduvă şi se întoarse către amicul meu divorţat să continuie discuţia începută cu câteva ceasuri mai devreme.